Ura (foarte subestimată)

Un lucru foarte amuzant în ceea ce privește viața de zi cu zi o reprezintă realitatea pe care niciodată n-o vom putea vedea întru totul, exact asa cum este ea brută și nemodelată de concepții și dorințe, decât dacă am înlatura partea emoțională în procent de 100%. Ceea ce ar însemna mai degrabă o lobotomie pe care doar foarte puțini și-ar dori-o.

                Dar întorcându-ne la subiect, ceea ce ne face pe noi să vedem lucrurile într-un anumit fel sunt propriile noastre idei preconcepute și deasemenea influneta sentimentelor. Sentimentele sunt clasificate în două grupe mari, negative și pozitive. Negative: ura, frustrare, frica, disperare etc... Iar pozitive: iubire, bucurie, amuzament, nădejdea etc... Este destul de bine cunoscut faptul că emoțiile pozitive au un impact pozitiv asupra noastra, mai exact ca un mic drog ce alterează percepția realitatii dând o stare de bine fără a avea alte efecte neplăcute asupra corpului, fizice sau psihice. Cel mai puternic dintre aceste sentimente este iubirea după cum bine se știe, are o putere impresionantă...dar nu ea este subiectul acestei discuții.

                Am ales să vorbesc și despre sentimentele negative care se consideră ca nu au un impact prea plăcut asupra noastră, acest lucru este adevărat sau cel puțin pentru foarte multe persoane. Dar oare ce fac atât de greșit aceste sentimente negative, mai exact luate într-o doză prea mare pot cauza moartea persoanei (spre deosebire de cele pozitive), ele sunt de obicei rezultatul constientizarii realitatii într-o măsură destul de mare, a unei realități care nu poate fi acceptate de persoana respectivă, dar chiar și acceptarea nu aduce după sine obligatoriu dispariția acestor sentimente.

                Cel mai puternic sentiment negativ este ura, acest sentiment este foarte mult subestimat în lumea noastră doar pentru că este pe locul doi, în spatele iubirii, dar nu cu foarte mult, se uită de faptul că ura ca si putere depașește cu mult toate celelalte sentimente pozitive. Atunci cand conștientizarea realității se întamplă ca urmare a unor sentimente negative, iar această conștientizare iși ia curs în continuare în cadrul urii, atunci poate ieși la iveală adevărata putere a acestui sentiment deoarece va apărea un scop important de atins, extrem de multă determinare pentru a schimba tot într-un mod realist realitatea. Acum, nu este neapărat vorba de o determinare de a face un lucru bun din puct de vedere social sau bun din punct de vedere al reperelor în ceea ce privește binele și rău din zilele noastre. Dar în esență acea determinare, voință, care apare, nu te lasă să mori și sub acea pecete grea a urii te va face într-un final să te simți implinit când acel scop este atins. Aceeași determinare nu se regăsește și în cazul iubirii... Tot ce am spus eu mai sus depinde și de natura fiecărei persoane, dacă este capabilă să care o asemenea greutate și mai probabil dacă ar putea să privească realitatea, așa crudă cum este ea într-o proportie mai mare de 85%.

                Toate acestea fiind spuse, toți cei ce subestimează ura (și când mă refer la ură nu înseamna o pică de moment sau faptul că nu suporți o persoană, ci acea ură matură, asprî și tăioasă care te face să realizezi, nu să orbești în fața ei, acea ură care persistă și este atribuită cel mai des imposibilităților acestei lumi limitate, acea ură care vrea să distrugă lanțul neputinței, nu iubirea în care uiți de toate, de ce e real și ești doar o păpușa...) înseamna ori că nu au trăit-o pe pielea lor, ori n-au fost loviți de efectele ei din partea altor persoane.

De ce traim? Scopul vieții...

        Eterna întrebare care ne macină pe fiecare mai mult sau mai puțin, de când am căpătat conștiința de sine este eternul clișeu: care este scopul vieții? De ce trăim? Aceasta întrebare este o ecuație cu soluții complexe și multiple.

        În primul rând dorința sau mai bine spus instinctul nostru de a trăi este unul primordial, înrădăcinat în fiecare celulă de-a noastră, mai mult sau mai puțin conștient fiecare dintre noi avem acest instinct, nu vorbesc despre sinucigași deoarece acolo intervin alte variabile. În principiu acest instinct de a rămâne în viață este o caracteristică pe care o are fiecare ființă vie, deoarece aceasta precede din acea bucată primordială, de nimic care a dorit să existe, cu alte cuvinte există pentru că a vrut să existe, deşi era nimic, există pentru că există, iar precum o axiomă nu necesită demonstrație, fiind un adevăr absolut. Noi suntem o parte a acestui univers, deasemenea ne supunem și noi legilor sale.

        Acum referindu-ne exclusiv doar la ființele umane, singurele ființe care au conștiință de sine și pot raționaliza, pe care noi le cunoaștem la acest timp prezent; care este scopul lor în viață mai mult sau mai puțin subiectiv? Convențional se spune că fiecare își alege sau găsește scopul în viață după propriile-i convingeri și idealuri, acesta fiind un scop subiectiv care privește doar pe cel ce l-a ales, el referindu-se doar la propriai persoană. Doar oare avem noi oamenii și un alt scop în viață, ceva mai obiectiv sau colectiv? Aceasta este o întrebare pe care nu mulți și-o pun, dar gandindu-ne puțin, acest lucru se pune deja în practică, sunt oameni care au un scop comun și obiectiv în același timp, obiectiv deoarece acolo nu se regăsesc doar convingerile și idealurile unei singure persoane, de exemplu cei care doresc salvarea acestei planete de la auto-distrugere și poluare pentru a trăi într-o lume mai "bună", cei care doresc dreptatea și luptă pentru ea, dar printre multe alte exemple se regăsesc și cei care nu au nici un scop în viață sau mai bine spus nu l-au găsit încă, am putea spune că aceștia au un scop temporar mai exact ași găsi adevăratul scop în viață, este un scop colectiv deoarece sunt mai mulți, este și un scop obiectiv deoarece în esență nu cuprinde doar pe unul și nu reprezintă doar satisfacerea unui singur sine. Mai exact individual luat poate fi considerat subiectiv, dar analizat din perspectiva tuturor celor ce-l au este obiectiv deoarece, pentru atâta timp cât există pentru un grup de oameni, el dus la bun sfârșit le oferă apoi fiecăruia un scop individual și subiectiv. Nu este nevoie ca cei care au acest scop temporar să colaboreze sau să se cunoască deoarece el este îndeplinit de fiecare în parte iar prin urmare de toți.

        Scopul în viață și dorința de a trăi sunt două lucruri diferite, deoarece a doua este în caracterul tuturor ființelor vii, iar prima este rezervată doar oamenilor, sau mai bine spus ființelor vii superioare cu capacitatea de a raționa, iar prin urmare de a avea conștiință de sine.

O lume fără speranță

Mi-am pierdut speranța pentru această lume ce zadarnic rămâne ancorată în propriai mocirlă. Orice eveniment care ar avea loc acum sau oricând mai târziu, indiferent de amploarea sa nu ar schimba nimic în ansamblul total în ceea ce privește caracterul acestei lumi. Mai exact omenirea nu se va schimba niciodată chiar dacă un eveniment a avut un impact major, cu timpul el va rămâne în ceață, iar omenirea va reveni la obiceiurile sale meschine ca odinioară. A vrea să schimbi lumea sună atât de prostesc ca și cum ai zice c-ai dori să-l mai vezi odată pe Moș Crăciun fiind pe patul de moarte. Vorbind relativ, lumea nu poate fi schimbată, tot ce ai putea face e doar să mai adaugi o pagină în istorie, e impropriu să spui "vreau să schimb lumea" mult mai corect ar fi "vreau să pot trăi într-o lume schimbată pe durata vieții mele". A schimba lumea e un ideal identic cu cel al atingerii vitezei luminii, căci ea mereu va "creste" indiferent de viteza reperului, așa și această lume oricât ai creea evenimente care să o schimbe ea va rămâne aceeași întru final (din cauza naturii malefice a omului). Este ca o bandă elastică ce va reveni mereu la forma inițială. Nu doresc să dau vreun exemplu istoric căci nu vreau sa aduc o altă imagine în obiectiv, dar să facem un exercițiu de gândire și să ne întrebăm: "Câți oameni ce au încercat înainte să schimbe lumea au dorit rezultatul pe care îl au acum în față?"